Dureri in cot

Frigiderul duduie din toate incheieturile. Asa face de cateva seri incoace, de cand vara s-a hotarat sa devina rasuflarea unui cuptor aprins de zei jucausi. E batran, zilele in care surprindea aromele mancarurilor cu suflu rece de gheata s-au dus. Acum lupta cu indarjire pentru fiecare grad. In seara asta concureaza cu greierii care se aud sprinteni la fereastra, cu voce de noapte ce ascunde surprize negandite.

Cateva ore de liniste si visare. Rasplata unei saptamani incarcate cu clipe de oboseala a sufletului si a mintii. Dulce comoara a timpului. Cum te pot rasplati? Traind mai mult? Respirand mai adanc aerul noptii? Parfum dulce de struguri rascopti imi alinta narile aducandu-mi pe ploape adieri de vie salbatica atinsa de vant. Un scartait de usa flamanda ma scoate din visare. Pe hol, pasi furisati si voci acoperite imi aduc aminte de viata. Si de timp. Ce crunt e timpul. Trece fara a ne preveni ca nimic nu se intoarce. Si clipele se aduna, si curg, fire salbatice de nisip in clepsidra minuscula a vietii.
10 minute de vis, 10 minute de cuvinte, 10 minute de intrebari… Se spune ca viata inseamna ce lasi in urma ta. Si mai pretios decat viata nu e nimic. Sfarsit de drum. Cursorul clipeste ritmic nedumerit de linistea sterila. Mai e ceva de spus?
Pe neasteptate artificii de bucatareasca hotarata imi zguduie narile. Greierii au tacut speriati. M-aduc aminte ca incepusem sa scriu despre ceva, un ceva nelamurit mai clar decat atingerea fina a sperantei regasita sub praful tristetii. Incercare disperata de inviere a unui suflet inchis pe dinauntru cu lacat nesfarsit de lacrimi si fior de inima taiata din radacini.
Nimicul absolut al sperantei poate fi uneori mai coplesitor decat privirea aprinsa de sufletul unei declaratii eterne. Cum poti pierde totul cand n-ai avut nimic? Raspunsuri accesibile doar zeilor nu vor alina niciodata cicatricile intrebatoare ale unui muritor care a pasit in abis.
Sa te arunci in gol pe o lacrima convinsa ca va pluti pe vis. Si sa cazi in mii de farame ce striga dezamagirea ascunsa dintotdeauna sub coltul naiv al inimii. Mult prea mult am luptat sa urc inapoi. Ce a ajuns sus e doar o replica goala a inceputului. Prea multe bucati au nimerit in locuri in care n-ar fi trebuit sa ajunga niciodata. Stau turceste pe margine de cer si astept ca razele de soare sa nu mai treaca prin mine.

Si iar m-am ratacit in cuvinte ca intr-un labirint nesfarsit si tacut. Caut o pana sa-mi zgarii inima. Mi-e teama ca va curge cenusa arsa in raceala sufletului. De ce avem puterea de a cladi ziduri nesfarsit de inalte si ne lipseste intelepciunea de a le trada cu porti?

Nina Simone - Don’t let me be missunderstood

Ciudate sunt caile Domnului. Sau poate doar ale mele. Cine ar fi crezut ca dupa atata amar de timp imi voi apleca din nou privirea obosita peste file de carte cu scopul bine definit de a invata. Cat de diferite imi par cartile fata de anii de facultate. Mai fade, mai simple, mai fara rost. Un rost pe care nici atunci nu-l vedeam dar pe care il asteptam probabil cu respectul lipsei de experienta obisnuita sa nu inteleaga tot.

Ma intreb cum am fi cu totii daca nu s-ar mai scrie carti doar ca sa fie publicate sub cod ISBN. Sa se alinieze frumos si convingator intr-un CV petitie pentru un post mai bun, un rang mai inalt, o catedra mai impunatoare. Ca intotdeauna sunt prea critica, ca niciodata paginile citite in plus si inutil imi tocesc bunavointa … si timpul.

Sa scrii cu simplul scop de a umple pagini… Trist, inutil, daunator ar spune sustinatorii unei planete verzi in care copacii nu au ajuns inca exponate de muzeu. Ce e mai trist e ca fiecare dintre ei, si dintre noi, suntem pioni intr-un lung sir de indivizi condusi de un prea puternic spirit de turma. Mai trist, invatam din ce scriu ei, din cum scriu ei. Un limbajului academic lemnos, sec si umflat artificial asemeni unui balon fudul care se arata in soare mai complicat si mai neinteles decat a fost vreodata.

De ce ganduri de omida? Pentru ca asa ma simt. Blocata in stadiul de omida cu intuitia unui fluture care s-ar putea alinta in razele soarelor daca si numai daca va reusi sa infrunte zidul crunt al unei educatii milenar imprimate in ADN pentru o viata corecta si politicoasa.

De ce? Originali nu ne-am intelege? Poate n-am putea fi controlati ca masa. Am fi superb imprevizibili, puternici si suficienti. Sau poate am fi haotici si dezastruosi. Din fericire sau nefericire, n-o vom afla niciodata. Jumatate din fiecare e aditiv cultural, familiar, religios si multe altele. Suntem definitiv prinsi in globuri de cristal prin care ni se arata lumea cu amenintarea ca pasi gresiti si vai … liberi, ne-ar aduce cele mai crunte dezamagiri si surghiuniri. Mai grav e ca prin acelasi glob ni se arata cine suntem si cine trebuie sa fim.

Deci ganduri de omida care viseaza la soare :). Fara pretentia de a sti mai multe sau a indrazni mai mult, doar cu intuitia ca fiecare dintre noi suntem mai mult decat vom sti vreodata.

Intrebarea zilei: De ce ne este atat de greu sa fim fericiti cu ce avem? Educatie, conditionare genetica pentru a asigura evolutia speciei? Un Dumnezeu al ambitiei si al potentialului exploatat la maxim? 

Masuram fericirea in obiective atinse per unitate de timp, in timp ce fericirea trece pe langa noi invizibila, intangibila si efemera ca roua diminetii. Ne pierdem treptat capacitatea de a trai si a fi fericiti in timp ce invatam sa devenim utili, eficienti, pragmatici, practici? 

Ce ne face cu adevarat fericiti? Dincolo de surogate, dependenta de fantezii telenovelistice si izolarea in vise pe care nu vom incerca sa le indeplinim niciodata, zambete fortate si politicoase si fuga catre un ceva necunoscut care speram ca ne va face sa ne simtim mai vii, mai oameni, ca ne bate inima din nou intr-un ritm diferit de cel al ceasului si al soneriei telefonului. 

Stau in scaunul comod de birou si ma intreb de ce ma strange stomacul la simplul gand ca tocmai m-a lovit un blocaj financiar. Tanjesc cu invidie la inocenta copiilor care sunt fericiti independent de volumul portofelului, facturi, griji casnice si toate expresiile duplicitare ale realitatii materiale care ne inconjoara. Cand am devenit atat de superificial existentialisti? Cand am ajuns eu asa? Cum faci sa supravietuiesti fizic in jungla de beton, bani, case si masini si totusi sa nu-ti pierzi sufletul?

Zambeste, maine va fi mai bine! Dar daca nu va fi? Daca ziua de azi e tot ce avem si ne suntem datori sa fim fericiti cu si prin noi insine? Fata de cine vom raspunde pentru tradarea noastra? Ce vom vedea in oglinda unui trecut trait pe muchie de fericire?